Fiica Mănăstirii Neamţ din vechea Moldovă

Autor: Tudor Cires, Simona Lazar

Despre Mănăstirea Noul Neamţ de la Chiţcani se spune că este „fiica Mănăstirii Neamţ din Carpaţii Moldovei vechi”. In perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza, in urma secularizării averilor mănăstireşti, in vechea lavră a Neamţului s-au iscat nemulţumiri şi, ca urmare, mai mulţi monahi, in frunte cu duhovnicul Andronic Popovici, au trecut Prutul, ajungănd la Chiţcani, unde se afla o moşie a mănăstirii.

Pornisem la drum, spre graniţa transnistreană, cu un fior de teamă cuibărit in suflet, intr-un automobil in care se mai aflau părintele Andrei Deleu, purtătorul de cuvănt al Mitropoliei Basarabiei, şi părintele Andrei Caramalău, stareţul Mănăstirii Durleşti, care avea, in dimineaţa aceea, ceva din imaginea unui preot-haiduc din alt veac. Am trecut prin vamă şi apoi prin toate barierele cu pază militară sau paramilitară care ne-au ieşit in cale, cu ajutorul şoferului maşinii, Vladimir, care-a susţinut tot greul dialogurilor in limba rusă. Prima oprire mai lungă am făcut-o sub dealul dincolo de care se vedea inălţăndu-se clopotniţa mănăstirii.

Pelerinaj în Cipru

Nimeni nu mai vorbeşte, azi, despre pelerinaje religioase în locuri marcate de evenimente biblice. Mă gândesc la acele pelerinaje pornite dintr-o chemare adevărată, fără vreo conotaţie turistică (azi, noţiunea de “turism religios” a devenit, oricum, abstractă). Pelerinajele făcute cu piciorul sunt cele mai adevărate; ele repetă drumurile biblice ale Mântuitorului, ale Apostolilor şi ale Sfinţilor, punându-ne la încercare voinţa şi devotamentul creştin. Marile pelerinaje, de zeci şi chiar sute de kilometri, cheamă pocăinţa şi cu cât sunt mai lungi şi mai istovitoare, cu atât mai mult ne pot apropia de iertarea păcatelor. Am întâlnit nenumăraţi pelerini români la Muntele Athos: mireni însoţiţi de un preot care le tălmăcea tainele mănăstirilor ortodoxe; creştini care se supuneau de bunăvoie regulilor deloc uşoare ale rugăciunii călugăreşti.