A fost Isus casatorit?…

text:Tudor Ciresdownload

În toamna anului 2012, o descoperire uluitoare făcută de Karen King, profesor al Școlii de Teologie de la Universitatea Harvard, făcea înconjurul lumii: un fragment de papirus – datat inițial ca fiind din secolul IV – releva faptul că Iisus… a fost căsătorit.

Papirusul este scris în limba coptă, iar din traducerea lui reiese că Iisus avea o soție. După un an și jumătate de teste, profesoara americană anunță că documentul este autentic. Autenticitatea a fost confirmată și de către cercetătorii de la o altă prestigioasă instituție americană, Universitatea Columbia.

În 2012, descoperirea textului a provocat senzaţie, datorită conținutului său: Iisus, în timpul unei predici, menţionează că are o soţie. Analiza chimică a cernelii folosite și datarea cu carbon 14 au schimbat puțin – foarte puțin – datele problemei, în sensul în care s-a putut atesta că documentul este scris în preajma anului 700, probabil într-o comunitate creștină din Egipt.

Ipoteza că Iisus ar fi fost căsătorit este susținută de textul scris pe acest fragment de papirus, în care este citat Iisus, care relatează una dintre predicile acestuia dinaintea discipolilor săi: „Iisus le-a spus lor: Soţia mea… Şi ea îmi va fi discipolă”.

Karen King, care și-a dedicat ultimii ani studierii acestui controversat document, l-a numit: „Evanghelia soţiei lui Iisus”.

Există și specialiști care contestă veridicitatea documentului. Unul dintre motive este acela că, din textul lizibil, se observă foarte multe greșeli gramaticale, asta relevând faptul că acela care a scris nu era un utilizator nativ al limbii copte, dar partizanii autenticității documentului spun doar că acest amănunt nu arată decât că în comunitatea creștină cu pricina predicatorul putea veni din altă parte, cel mai probabil din Grecia sau Palestina.

Pe de altă parte, însăși Karen King spune că documentul nu dovedeşte neapărat că Iisus ar fi avut o soţie, ci doar că creştinii din secolele VII-VIII luau în calcul această posibilitate: „În fragmentul descoperit se arată că şi mamele şi soţiile pot fi discipolele lui Iisus, context în care Iisus vorbeşte de soţia sa. Acest lucru demonstrează doar că subiectul era intens dezbătut în acea perioadă”, spune profesoara americană. „Tradiția creștina susține că Iisus nu a fost căătorit, deși nu există dovezi istorice care să ateste acest lucru”, a declarat King în cadrul unei conferințe, ținute la Roma, în 2012. „Această noua Evanghelie nu dovedește că Iisus a fost căsătorit, însă ridică un semn de întrebare legat de subiectul controversat al statutului marital al lui Iisus. Abia la un secol după moartea Lui a apărut această tradiție care spune că Iisus a fost celibatar”, mai spunea atunci cercetătoarea.

„În secolul al doilea a existat o dezbatere aprinsă între creștinii care credeau că Iisus a fost căsătorit și cei care credeau contrariul. Scopul dezbaterii era cât se poate de pragmatic: primii creștini încercau să-și dea seama dacă ar fi trebuit să se însoare și să facă sex”, a explicat Karen L. King. Până în ziua de astăzi, dezbaterea continuă în sânul Bisericii Catolice, în condițiile în care Vaticanul continuă să afirme că femeile și bărbații căsătoriți nu pot deveni preoți, pentru că nu ar corespunde modelului impus de Iisus. Papirusul reaprinde dezbaterile cu privire la posibilitatea ca Iisus să fi avut o soție și/sau o discipolă.

Karen King, care este specializată în literatură coptă și Gnosticism, a mai publicat articole și studii cu privire la alte două evanghelii controversate, Evanghelia Mariei Magdalena și Evanghelia lui Iuda.

Ce altceva se mai știe despre fragmentul de manuscris copt studiat de Karen King? Se pare că aparține unui colecționar care dorește să rămână anonim. Proprietarul l-ar fi descoperit într-o colecție de papirusuri pe care a achiziționat-o în 1997, fără să știe atunci mai mult despre valoarea lui. El a luat legătura ulterior cu specialiștii Universității Harvard și după primele studii, King a afirmat că e posibil ca textul să fie traducerea altuia mai vechi, scris în greacă.
http://www.revistafelicia.ro

Satul dintre doua tari

Text: Simona Lazar

Saint-Gingolph_Border_02

Micul nostru sejur elveţian stătea sub semnul… surprizei. Prietenul Francis Dufresne, bailli al Chaîne des Rotisseurs din cantonul Vaud, ne spusese doar atât: „Ne trezim devreme, ca să nu pierdem vaporul!”. Vaporul? Spre ce destinaţie? Numai el ştia…
În dimineaţa următoare am coborât spre cheiul din Vevey, unde acostase cel mai bătrân vas cu aburi încă activ pe Lacul Leman, „marea interioară a Elveţiei”. „Vevey”, în vârstă de… 105 ani, avea să ne ducă „vizavi”, la St. Gingolph, satul „en cheval” (ceea ce ar însemna „călare”) pe două ţări.
Când am coborât pe cheiul „satului cu dublă cetăţenie”, aveam să aflăm câteva lucruri despre originile lui. St. Gingolph (sau Saint Gingolph) este o localitate care astăzi e divizată în două: o parte sub administraţie franceză (aparţinând de Haute-Savoie), cealaltă sub administraţie elveţiană (cantonul Valais).
Numele se pare că îi vine de la Sfântul Gangulphus, care ar fi trăit ca ermit în această regiune. Atestată documentar din anul 1569, localitatea este mult mai veche, apele minerale din imediata vecinătate fiind apreciate încă din Antichitatea romană.
Deşi are două primării şi beneficiază de două sisteme judiciare distincte, St. Gingolph are şi astăzi o singură parohie, un singur cimitir, o singură biserică, ridicată în secolul al XVII-lea. Iar dacă a existat un timp când, pentru oficierea căsătoriilor religioase – ori pentru înmormântări – era nevoie de o dispensă care să permită trecerea mirilor, a naşilor şi a nuntaşilor – ori a bocitoarelor şi a rudelor şi prietenilor defunctului – dintr-o ţară în cealaltă, astăzi gheretele vameşilor au mai mult… funcţie decorativă.
Vechea gheretă a grănicerilor poate deveni oricând punct muzeal. Pe micul pod de piatră, două săgeţi indică: spre dreapta – Franţa, spre stânga – Elveţia.
Astăzi, turiştii obişnuiesc să facă popas aici special pentru a trece graniţa dintr-o parte în alta şi înapoi, după „principiul suveicii”, pe podurile care unesc cele două maluri ale micului râu Morge.

Napul si mamaliga lui Stefan cel Mare

Text : Tudor Cires

images

Circulă din gură-n gură – și le-am văzut chiar și în presa scrisă – două povestioare nemaipomenit de hazlii și pe tot atât de neadevarate. Prima, o știți, probabil, e că Ștefan cel Mare mânca mămăligă sub stejari; a doua – că, neștiind gustul cartofului, domnitorul moldovean se ospăta cu napi!…

Haideți să vedem ce e de-a-ndoaselea în aste două nostimade. În primul rând, sunt sigur că știți, porumbul, cultivat masiv de amerindieni, a fost adus de Cristofor Columb, în cursul celor două călătorii ale sale pe continentul american – 1493 și 1496. Deci, Ștefan cel Mare, mort în 1504, mânca mămăligă, dar nu din porumb, ci de mei. Trebuie că li s-a părut foarte ciudată europenilor această cereală, porumbul, mult diferită de grâu, care, în lumea creștină, e plantă liturgică; de aici, poate și circumspecția cu care a fost introdusă în alimentație dar și denumirile sale, pe cât de aproximative, pe atât de variate. Un exemplu: din Spania, porumbul a ajuns în Turcia și în Siria, apoi în Egipt, de unde vine și varianta numelui de “grâu egiptean”, iar când venețienii l-au adus în republica serenissimă din călătoriile lor făcute la Constantinopol, i-au pus denumirea “grano turco”, grâu turcesc…

Cât despre nap, el a fost rodul unor confuzii și mai incredibile. Originar din Mexic, napul a fost trimis, în Franța, la începutul secolului al XVII-lea, de francezii canadieni care, consumându-l într-o situație-limită, s-au salvat de la inaniție. Preluat, însă, de la italieni, englezilor li s-a părut corect să-i spună “anghinare de Ierusalim”, din cauza gustului asemănător cu anghinarea dar și a cuvântului italian “girasole” (floarea-soarelui), foarte apropiat, fonetic, de numele celebrei cetății evreiești (de fapt, napul prezintă o inflorescență galbenă, asemănătoare cu cea a florii-soarelui). Napului i s-a mai spus pară de pământ (fiind confundat cu un frate al său, yaconul), “trufă de Canada” și în final, “topinambur”, cuvânt care dăinuie până azi, deși tot printr-o eroare. “Topinambur” provine din transcrierea franțuzească a numelui unui trib brazilian, Tupinambas, ai cărui reprezentați au fost aduși, ca o curiozitate, în 1613, la Paris; acest lucru l-a făcut pe naturalistul Carl von Line să creadă că planta are origine braziliană. În timpul celui de-al doilea Război Mondial, raționalizarea vânzării cartofului a determinat o creștere a producției de nap, care, însă, n-a lasat cele mai frumoase amintiri europenilor, în special din cauza modului precar în care acesta a fost preparat.

După o lungă perioadă de decadență, în România, napul tinde să-și redobândească gloria trecută, de înlocuitor al cartofului și al anghinarei, laolaltă. Tuberculii lui se consumă cruzi sau fierți – în salate, prăjiți, ori sub formă de piure și soteuri. Poate fi pus la murat, pe iarnă sau tăiat felii și uscat, la soare sau în cuptor, ca un biscuit. Napul conține multe vitamine și săruri minerale, glucide și nici n-are multe calorii. Potrivit unor publicații, el se folosește ca medicament naturist, ca laxativ, expectorant, calmant, stimulator al funcției cardiace și este un excelent regulator al funcției căilor biliare.